Jin Wang, de Albert Vorovenci

Pe Jin Wang deja il durea spatele, cara pamantul umed de cateva ore, nu stia cat, nu vea un ceas in apropiere si nici nu dorea sa intrebe, sa nu fie acuzat de lenevie. Roaba ramasese blocata in pamant si legat cu niste sfori tragea sa o scoata de acolo, era ajutat de un alt student, Ming, un viitor veterinar. Ambii doreau aceasta piscina, stiau ca trebuia sa munceasca pentru ea. Daca nu ei, cine? Republica Chineza avea nevoie de el, ca de toti de altfel. De la incheierea razboiului s-au facut multe, multumita maretului nostrum conducator Mao, salvatorul Chinei. Mao ne-a spus ca suntem singuri, nimeni nu este cu noi si de aceea trebuie sa muncim mult pentru a fi la acelasi nivel cu Uniunea sovietica si dusmanul ei America. Ming ii detesta pe Americani, pentru ca ajutau Japonia. Dar nimic nu detesta mai mult ca japonezii.  Japonezii au adus distrugerea Chinei. I-au omorat sora. Mama. I-au distrus casa. Tatal sau a scapat, dar l-a adus in sapa de lemn. Jin nu arm ai fi avut un viitor asa stralucit cum va urma sa  aibe. Tatal lui dupa razboi nici nu putea sa isi imagineze ca Jin va ajunge la universitates. Si ce universitate! Beijing! Traiasca marele Mao! Care i-a dar lui Jin, lui Ming si mii de alti tineri posibilitatea unui viitor stralucit. Jin dorea sa invete sa faca drumuri. Sa uneasca sate. Ca al lui, de alte sate. Orase de alte orase. Sate de Orase. Si asa China sa prospere sub noul glorios govern socialist. Toate aceste gandri il faceau sa uite de durere. Zambea doar gandindu-se la cum o sa arate China in 20 de ani. Dar 100! S-au dus vremurile cand China era doar o jucarie a japonezilor. China acum isi va creea un nou viitor.

  • Jin!
  • Da!

Gandurile erau intrerpte de un gardian.

  • Te cauta cineva…
  • Pot sa las..
  • Da. Dar intoarcete repede!
  • Da sa traiti!

Cine il intrerupe pe Jin de la munca? A iesit putin inafara santierului si era tatal sau.

-Tata… ce faci aici? De ce ai batut atata drum singur?

-Am vrut sav ad ce faci, eram singur si nu imi place.

-Muncesc! Facem o piscina! Pentru mine si tot ceilalti student! Gandeste ce frumos va fi !

-Da, da… ti-am adus niste legume, sa faci supa, mie fica ca nu mananci detsul Jin.

-Tata.. nu mai suntem pe vremea blestematului imparat. Avem o cantina plina de mancare. Dupa ce muncesti te asteapta cu mancare calda. Mao se ocupa de toate.

-Bine dar ia si legumele astea, sunt de la noi din curte, le stii. Sa ai acolo daca ti se face foame noaptea.

-Bine, dute tu la mine in camera. Stii unde stau. Uite cheia. Stai acolo te rog. Stai zilele astea avem loc in pat.

-JIN TRECI INAPOI! Striga un gardian cu rautate.

-Gata! Ne vedem mai taziu tata.

Jin fuge inapoi pe santier. Ming se chinuia sa scoata roaba iar din namol. De data asta Ming tragea la sfoara si el impigea din spate.

                -Jin ar trebui sa te tunzi. Parul asta lung te incurca. Nu ai vazut toti din partid au parul scurt. Asa ar trebui si tu. Spunea Ming lui Jin.

                -Mereu am purtat lung. Asa sunt obisnuit, dar daca mi se va cere o sa ma tund.

                -Am inteles ca vor sa faca parul scurt obligatoriu. Trebuie lumea sa arate exemplar.

                -Cred. Incerc sa il pieptam, si sa il tin prins mereu.

-Supa asta e foarte buna. Nu-i asa?

-Cum sa nu? E data de Mao.

-Iti place de cineva Ming?

-Mie… In sat la mine avut o prietena dar… am vrut sa devin veterinar. Ea a dorit sa ramana acolo. Dar mi-a promis ca ma asteapta. Vreau sa ne mutam la oras. Cu toata familia mea si a ei. Dupa ce termin asta sigur o sa reusesc sa gasesc un loc la ferma de aici din Beinjing. Dar tu Jin?

-Nu, cel putin nu inca. In sat la mine nu erau multe fete. Si aveau pe altcineva.

-Vrei sa te muti la oras?

-Da, cu tata. Poate chiar sa intru in partidul socialist. Sa fiu langa Mao sa continui munca lui. Tata spune sa vad de treaba mea. Dar el nu vede ce vade eu.

-Dupa o viata crescuta sub imparati… trebuie intelesi…

-Il inteleg. Dar mie teama ca altii nu il inteleg.

-Hai lasa Jin. Maine stam.

-Stiu, as fi vrut sa muncim mereu, sa terminam repede ca apoi sa ne apucam iar de treaba.

-Trebuie si odihna Jin.

-Nu cat timp sunt atatea lucruri de facut!

-Vei munci mai cu spor dupa ziua de maine. Crede-ma.

-Fiule vreau sa vii cu mine …undeva.

-Unde?

-Tianjin… Tatal se apropie de fiu de parca dorea sa ii spuna ceva in secret. Avem o barca acolo. Am vorbit cu… cineva.

-Ce barca?

-Coreea… Sud…apoi…

-Nu…nu ..nu …nu! Ce nu e bine ? Nu vezi ca am loc universitates, n-ai dat un ban! Am mancare! Tu ai mancare! Ce mai vrei altceva?

-Nu intelegi ca nimic nu e gratis? Niciodata nu a fost.

-Pe vremea ta da!

-Asculta-ma imi vei multumii dupa ani.

-Nu! Eram ultimii saraci inainte de Mao. Acum suntem egali cu toata lumea. Vrei sa fii iar sarac?

-Vreau sa fiu eu si tu liberi.

-Suntem foarte liberi!

-Esti? Eu nu sunt. Abia am reusit sa vin sa imi vizitez propriul fiu. Nu mai pot iesi din satul meu!

-Tata, trebuie sa calatorim cu un sens, avem nevoie de resurse nu trebuie sa prapadim…

-Mai taci! Vii cu mine si gata.

-Niciodata!

Tatal incepe sa planga.

-Te-au prapadit si pe tine Jin… ca pe toti. Am luptat pentru tara asta, si uite ce i-au facut.

-Tata stiu ca tie greu sa te desparti de trecut dar uite cate lucruri se construiesc. Va dura ceva sa fie gata dar gandeste-te la viitor!

-Eu si fratele tau plecam seara asta. Te rog din nou sa vii cu noi. Nu ne vom mai vedea vreodata cred Jin!

-Ramai aici si va fi bine!

-Numai vreau Jin! … hai alerteaza politia, spunei de planul meu. Ma vor executa imediat. Macar incheiem aici.

-Nu vorbi asa.

-Plec Jin, daca vrei sa ma opresti ..opreste-ma acum si lasa-l pe fratele tau.

Tatal pleaca. Jin era impietrit. Sa anunte? Asta ar fi correct dar tatal o va incurca rau. Dar daca e descoperit va fi si el acuzat si viitorul va fi distrus.

Nu dormea. Nu putea. Ce o face tatal si fratele lui? Au fost prinsi?

Dupa 24 h…Nimic.

….

Dupa o saptamana… Nimic.

….

Dupa o luna….Nimic.

Dupa un an….Nimic.

Dupa 20 de ani… Nimic.

2020, Jin Wang era la terapie. Sufereade noua boala. O boala grava a afectat China. Abia respira. Era ajutat de un aparat. Era batran. Traise multe si vazuse si mai multe. Un medic strain era cu el in camera. Au venit sa ajute doctorii de aici. Avea pe umar un mic stegulet American. Era din America. Se uita la numele sau de pe foaia lipita de pat, scria si in engleza si in chineza numele sau.

A inceput sa sune la telefon pe cineva. Vorbea engleza. Jin nu stia engleza. Stia atat cat sa stee ca e engleza. Ii tot spunea numele. Apoi Beinjing. Apoi satul unde s-a nascut. Amestecate printer cuvinte englezaesti. Apoi schimba pe apel video. Jin nu era as in tehnologie moderna dar la nevoie se descurca si stia sa foloseasca. Si incepe sa ii arate lui Jin cu cine vorbea. Erau doi batrani, unul mai batran ca altul. Jin suspecta ceva dar nu era sigur. Amandoi tipa de odata: JIN! Jin a realizat cine erau. Nu ii venea sa creada, dupa atata timp…. Ii vedea din nou.

2022. Los Angeles. Jin era la balconul apartamentului. Bea o cafea. Langa el era Huen. O fetita mica de 5 ani. Nepoata fratelui sau. Fratele sau apare iar in balcon cu o alta cafea.

-Mergem in parc? Mai tarziu?

-Sigur. Spune Jin. Vreau sa vad ce e pe aici.

-Trebuia sa vii si cu copii.

-O sa vina, altadata, am venit eu sa vad daca merita. Spunese Jin cu zambet pe fata. Dar vreau sa vii si tu la mine!

-Venim Jin, la anul acolo suntem.

Aeroportul Los Angeles. 7 zile mai tarziu.

-Ma bucur ca ai venit Jin. Sper ca nu mai e nimic intre noi. Ce a facut tata e trecut. Lumea s-a schimbat. Poti sa vii aici oricand. Chiar sa te muti daca vrei.

-Ce a facut tata chiar este trecut… Dupa toti anii am doar un regret…

-Care?

-Ma gandesc ca… v-a fost foame in barca aia… trebuia sa va dau ceva inaite de plecare.

-Si tata avea doar un regeret. N-ai apucat sa stii. Dar il spun eu: Ca nu ti-a luat legumele…