Ad infinitum, de Andreea Moise

„Oh God, I could be bounded in a nutshell and count myself a King of infinite space” (Foto credit: Teodora Cosman, El Aleph, 2021)

Andreea Moise

FIU ȘI DUH
Iubitul meu, în altă lume
când cerurile ne-or primi,
vom plânge, oare, sau zâmbi
la tot ce am fi putut spune,
la tot ce am fi putut fi?

Înveșmântați în veșnicie,
în noua lume nesfârșită,
vom fi, eu ție și tu mie
întru etern, eterna clipă?

Când cerurile s-or deschide,
în lumea după chipul Tău,
vom întâlni în blânda lume
blândul chip al micului Zeu?
— lumina prinsă-n trupul vieții
— trup sfânt de viețuitoare
care ne-a stins cu o minune
drumul mâniei și-al tristeții,
drumul nedreptății amare.
Când cerul va fi rugăciune,
iubitul Zeu pierdut în zare,
Sfântul, mai viu ca un tăciune,
ucis in pragul dimineții
ne va iubi, deși ne doare?

Iubitul meu, oare pamântul
care ne va adăposti-n văzduh,
va străluci și el ca Sfântul,
care ne-a fost și fiu, și Duh?

Înveșmântați în veșnicie,
în nesfârșitul nou pământ
vom fi adânca bucurie,
apa c-un fericit adânc,
fericiri mii în vieți o mie,
noi, Zeului nostru cel sfânt?

NAIVITIES
In a world of doom
will the light
turn into night
for “its own good”?


AD INFINITUM
De cum ne trezim, la cafea,
croșetăm stelele ce se vor scrie.
Eu croșetez partea mea,
tu partea ta — de veșnicie.

Și-a doua zi, dimineața,
când stelele se ascund în cutii
ca niște poeme într-un batic,
tu zambești și te faci că nu știi
de unde-a răsărit un răsărit
și cine-a născocit viața.