Despre complimentele care dor, de Angela Iconaru

(Foto credit: Ion Cosma)

Angela Iconaru

Despre complimentele care dor

Ce este un compliment ? Întrebarea poate stârni un zâmbet. Cum ce este un compliment ? Este….ăăăă….chestia aia…ăăă…cand vrem sa spunem ceva frumos cuiva. Hm ? Răspunsul acesta « şcolăresc », real sau imaginar (credeţi-mă, este real), ne arată că lucrurile nu sunt aşa de simple cum par.

            Ce spun cărţile ? Păi cărţile spun cam aşa : « un compliment este o aserţiune evaluativă pozitivă, referitoare la interlocutor (calităţi intrinseci, îmbrăcăminte, obiecte posedate, realizări etc,), sau la o persoană apropiată acestuia. » (Kerbrat-Orecchioni).

            Dacă ar fi să „contabilizăm” complimentele pe care le facem pe parcursul unei zile, am fi uimiţi cât de multe sunt. De la banalul „like” pe reţelele sociale, la micile interacţiuni cu vecinii, cu prietenii, cu necunoscuţi, în piaţă, pe stradă, oriunde. Trăim într-o societate a nevoii permanente de validare, suntem în permanenţă la „vânătoare” de complimente.

Narcisism? Poate. Modă? Poate. Un psiholog ar avea probabil multe de spus aici, dar să nu deschidem o cutie a Pandorei pe acest teren.

Ce am simţit întotdeauna, chiar copil fiind, şi ce mi-a fost validat ani mai târziu, în cărţile de specialitate cu care am intrat în contact prin virtutea meseriei, este că nu întotdeauna un compliment te face fericit. Uneori simţim o stânjeneală şi nu înţelegem de ce.

Ei bine, acestea sunt „complimentele perfide”. Să vedem câteva exemple, luate din viaţa de la bloc, dar nu numai…

  1. Îţi stă bine în rochia asta. Te face mai slabă.
  2. Arăţi bine astăzi.
  3. Ce copil frumos aveţi! Seamănă cu mama / tata. Sau, mai rău: Cu cine seamănă?
  4. Îţi stă bine cu părul aşa. Te face mai tânără.
  5. Bravo, copil deştept! Ca mama/tatăl lui!
  6. Nu e rău / prost / urât etc. Deloc.

Sună cunoscut, nu? Replici aparent nevinovate, aruncate în treacăt, dar care uneori te pot lovi ca un topor. Pentru că, „în traducere liberă”, ca să nu intrăm în termeni de specialitate, nefericitele replici de mai sus înseamnă altceva. 1=de fapt eşti mai grasă. 2=ieri/ultima dată când ne-am văzut nu arătai bine. 3=copilul este frumos ca mama/tata, rezultă că celălalt părinte e ….mai puţin frumos. Dacă te întreabă cu cine seamănă copilul frumos, atunci puteţi sta liniştiţi, sunteţi amândoi urâti! 4= eşti de fapt bătrână, noroc cu coafura. 5=asemănător cu 3, unul din părinţi e „mai puţin deştept”, hai sa fim delicaţi. 6= mă aşteptam să fie rău/prost/ urât.

Cum reacţionăm la asemenea „complimente”? Păi depinde. Putem să le acceptăm cu graţie, şi să plecăm de la premisa că interlocutorul nu este chiar un as în ale comunicării. Lucrul acesta ne iese, în general, când ne prinde în toane bune. Putem să „refuzăm” complimentul, minimizând calitatea la care s-a referit interlocutorul: e o rochie normală/ dacă zici tu…/toţi copiii sunt frumoşi/deştepţi. Sau planul C: explicăm omului ce am înţeles din complimentul lui. Dar poate ieşi urât, cu orgolii şi chestii.

Greu, nu?

Staţi, că nu am terminat….

Păi mânuţa sus cine nu se făcea roşu ca focul, copil fiind, când veneau rudele în vizită şi te scoteau părinţii la expoziţie, eventual şi cu arătat carnetul de note/spus poezii, şi te lăudau de numa’-numa’, ba mama, ba tata, ba mătuşa, ba unchiul/bunicul/bunica, iar copilul proţăpit în mijloc, stingher ca o maimuţă expusă la zoo, în timp ce toţi în jur vorbeau DESPRE el, nu CU el? Și deşi era „de bine”, senzaţia era mai degrabă de neplăcere, de „să se termine odata”… Concluzia? Atunci cand se vobreşte DESPRE tine, nu CU tine, dar tu eşti de faţă, chiar daca este „de bine”, nu te simţi bine.

Cam atât. Să avem grijă pe cine şi cum complimentăm.