Diferența

(Foto credit: Ion Cosma)

Una din premisele principale ale acestui demers și ale începutului oricărui dialog este cel al varietății, al diferenței fundamentale pe care este construită lumea, aşa cum a sugerat Derrida. Multe din teoriile noastre unificatoare merg pe ideea unei omogenizări, a unei ştergeri a diferenței esențiale dintre oameni. Se porneşte de la premisa că suntem egali. Această mentalitate şterge frumuseţea şi complexitatea acestei lumi şi creează corsete și aparate de tortură care încearcă să ne muleze pe toți după un tipar fix. O utopie, și una periculoasă pentru că, aşa cum a arătat Freud, nevoia de unificare, de ștergere a diferenței este de fapt o nevoie de moarte, de contopire cu neantul. Viaţa este exact acestă varietate, diferenţă. Este la fel de important să recunoaștem drepturi egale pentru toti cei care facem parte din societate. Dar egalitatea fizică, psihică, emoțională sau morală este nerealistă si constrângătoare, ea mergând de altfel mână-n mână cu toate aparatele totalitare. De aceea, încercând să deslușim sensul, vom pleca de la textul/individul în sine, aşa cum se prezintă el/ea și nu de la o teorie unificatoare în care putem încadra convenabil individul.

“For the same reason there is nowhere to begin to trace the sheaf or the graphics of differance. For what is put into question is precisely the quest for a rightful beginning, an absolute point of departure, a principal responsibility. The problematic of writing is opened by putting into question the value of the arkhe. What I will propose here will not be elaborated simply as a philosophical discourse, operating according to principles, postulates, axioms, or definitions, and proceeding along the discursive lines of a linear order of reasons. In the delineation of differance everything is strategic and adventurous. Strategic because no transcendent truth present outside the field of writing can govern theologically the totality of the field. Adventurous because this strategy is a not simple strategy in the sense that strategy orients tactics according to a final goal, a telos or theme of domination, a mastery and ultimate reappropriation of the development of the field. Finally, a strategy without finality, what might be called blind tactics, or empirical wandering if the value of empiricism did not itself acquire its entire meaning in opposition to philosophical responsibility. If there is a certain wandering in the tracing of differance, it no more follows the lines of philosophical-logical discourse than that of its symmetrical and integral inverse, empirical-logical discourse. The concept of play keeps itself beyond this opposition, announcing, on the eve of philosophy and beyond it, the unity of chance and necessity in calculations without end.”
― Jacques Derrida, Margins of Philosophy