E pericoloso sporgersi, de Andrei Furnică

(Foto credit: Ion Cosma)

Andrei Furnică

E pericoloso sporgersi

Am accelerat prea mult, iar impactul este inevitabil. „Mai am timp!” – încerc să îmi spun, lipsit de convingere. Mai pot schimba aici, în text, povestea poate continua și altfel. Te-ai gândit vreodată că nu scrii doar pentru tine? Și nu mă gândesc la cititori acum, ci la text. La textul care își așteaptă o continuare. Cum se va fi sfârșit? O mică comunitate de cuvinte în căutarea sensului vieții, a vieții de text. Textul este material, are un corp al său, el este expresia. Are și un nume, un titlu, sau măcar o poreclă atunci când îi găsim un loc temporar în fișierele noastre. „Forța evocativă a textului” – ajunge doct să constate un critic. Al unui text fericit, al unui text împlinit, a unui text citit, a unui text încă viu prin lectură. Nu toate textele au o astfel de șansă. Două propoziții nu fac un text. Sau poate, cu ceva noroc și înțelegere. Textul este un martor tăcut al întâlnirilor dintre oameni, și cel mai adesea invizibil. Ți-am spus ce am avut de spus, prin text. Translucid până la prima greșeală, vizibil doar la corectură. Lipsit de voință, textul nu își poate cere o continuare, iar cuvintele nerostite sunt de dincolo de lumea noastră. Nu sunt încă, nu sunt aici, nu sunt prezente în text. Intuiția cea mai precisă este doar o variantă timidă a unei posibile continuări. Iar intuiția nu este încă text. Cuvinte nerostite. Există ele oare? Iar când nu sunt prinse într-un text, când au fost gândite dar nerostite, vom mai ști oare vreodată de ele? Eu, tu și text. Sau poate că Eu, Tu și Text. Mai am timp, mai am timp cât să îi dau textului o continuare. Mici dumnezei ai textelor noastre, comunități de cuvinte aflate la mila editorului. Propoziții scrise și rescrise. Fiecare corectură e tragedia unor cuvinte, nu-și aveau locul, nu spuneau destul de bine povestea. Erau în plus. Chemăm altele cât să salveze textul. Textul în corporalitatea sa este pacientul de pe masa chirurgului: mai tăiem de aici, mai coasem dincolo, iar după ce trece efectul anesteziei, rămâne ceva speranță pentru un text viu. Doar o speranță. Sunt multe texte atent croite, dar care… Exact, au murit. Nu mai e nimeni care să le mai citească, nu le mai așteaptă cei dragi acasă. Egoist este și autorul, egoist este și cititorul. Tot ce aș avea de spus, și povestea ce încerc să-i dau de capăt. Iar textul rămâne absent. Scriitorul inspirat nu mai e atent la text cât la povestea pe care o spune. Cititorul atent nu mai vede cuvintele, căci e mult dincolo de text, pe o imagine a întâlnirii cu autorul, cu povestea sa. Textul este o prezență absentă. Textul e invizibil. Trăirile autorului se condensează într-un text. Textul provoacă imaginația cititorului. O piesă în două personaje și o mediere tehnică. Intenția autorului. Intenția autorului e pierdută nu doar în text, ci în toate penumbrele unor cuvinte nerostite. Intenția cititorului, neclară până când nu ești tu. Dar textul? Lipsit de putere, de voință, evident lipsit de intenție. Textul e viu, și rămâne viu doar în materialitatea sa. Textul este un obiect viu. Nu mai am timp. Rămân doar cu speranța că textul meu va trece de impact.