Elogiul petei (de lumină), de Teodora Cosman

„piqûre, petit trou, petite tâche, petite coupure” - Roland Barthes, La Chambre Claire (Foto credit: Teodora Cosman)

„piqûre, petit trou, petite tâche, petite coupure” (Roland Barthes, La Chambre Claire) (Foto credit: Teodora Cosman)

Teodora Cosman

Elogiul petei (de lumină)

Când eram mică intenționam să scriu un tratat – sau un eseu, sau un poem – despre pată. Ca toate proiectele pe care le întreprindeam pe atunci – și multe din cele de acum – acesta a fost abandonat aproape înainte de a începe („M-am certat cu tata pentru că n-a vrut să mă ducă la Dalmațieni. De azi încep acest jurnal.          

                                                                                    ”[1]): i-am dat mamei manuscrisul dar n-a fost impresionată. „– Ce găsești tu la pata aia?” Era o pată, căci despre o pată anume este vorba, apărută din cauza infiltrațiilor pe tavanul atelierului de pictură al tatălui meu, pe care o contemplam – întotdeauna am fost o fire contemplativă – din pat dimineața, căci pe atunci dormeam „cu toții într-un punct”[2] deoarece n-aveam decât o singură cameră. Lângă pat era un tablou – pe care-l cunosc de când mă știu, aș zice că cu el am făcut ochi – care conținea o pată pe care o numeam „Teodora”, care era Teodora, dar nu în sensul că și ea era Teodora, sau că acea pată eram eu, ci eram eu ca Teodora, în fine înțelegeți ce vreau să spun… Sau nu, dar aceasta e altă poveste.

Așadar întorcându-ne la petele noastre, încă de pe vremea aceea, fără să cunosc nimic despre „estetica urâtului” sau întâlnirile fortuite ale suprarealiștilor, sau alte fandoseli de genul acesta, aveam o atracție pentru lucrurile mici, neînsemnate, date la o parte de alții, ba chiar aruncate la gunoi (nu pot să trec indiferentă pe lângă nici o grămadă de gunoi, întotdeauna arunc câte o privire fugară dar scrutătoare – rețineți aceste cuvinte – pentru a nu rata ceva important care s-ar putea găsi acolo). Această tendință se manifestă nu numai cu lucrurile ci și cu oamenii – ma gândesc cum l-am salvat pe micul cerșetor din fața liceului, atacat de niște școlari care-l loveau, pe el și cutia de conserve cu cele câteva monede adunate, și pe urmă n-am mai scăpat de el, se ținea după mine ca „pudelul recunoscător”; și cum i-am urmărit pe sărite viața, i-am cunoscut familia, sora, iubita, domiciliul, sau lipsa lui, efeminarea de băiat care își vindea probabil trupul, copilul care i-a fost luat, dinții care i-au căzut… și el, la fel, îmi cunoaște pe sărite viața, relațiile, divorțul, recăsătoria, plecarea în străinătate… Chiar și astăzi, când ne mai întâlnim întâmplător pe stradă, sau în fața vre-unei biserici pe unde își exercită meseria de cerșetor, ne salutăm ca doi prieteni vechi – „Servus, ce mai faci?”, „Ce bine-arăți, când te-ai întors?”, „Dar tu, unde locuiești acum?”, „La Pata Rât” (iar pata!) – și la sfârșit își pune înapoi masca de cerșetor și-mi cere, și eu îi dau, deși îmi calc peste principii – pentru că nu putem fi prieteni dacă nu ne tratăm de la egal la egal – dar mă gândesc că el are nevoie mai mult de banii aceia decât d principiile mele… Dar asta e altă poveste.

Ceea ce vreau să spun de fapt este că nu imi plac metaforele, sau mai degrabă nu îmi plac eufemismele – nu îmi place să înlocuiesc un lucru cu altul sau să-l împănez cu adjective, și dacă ar fi să-l exprim, mi-ar plăcea să ajung cât mai aproape de ceea ce este el „în sine” de realitatea lui (de adevărul lui, ar zice Heidegger) – și aceasta nu se poate exprima decât prin imagine. Am învățat în pandemie (o făceam și înainte dar acum am avut timp s-o aprofundez) să privesc lucrurile umile, familiare, sub o altă lumină (la propriu), să le observ zi după zi, să urmăresc momentul când vine raza exact în același loc (sau aproape) și le iluminează, le umple de sens, le transformă – numesc acest moment „minunea Sfântului Baudolino” (nu știu de ce-l asociez pe Baudolino cu epifania, până la urmă minunea pe care a reușit el s-o înfăptuiască nu a fost decât „epifania” bunului simț).[3] Așa am ajuns să visez la o artă a contemplației, a așteptării, a orelor care se scurg, și a petelor de lumină ce se preling pe lucruri – când eram mică îmi plăcea să privesc dansul particulelor de praf în razele de lumină, vara, acei calupi de lumină, groși de să-i tai cu cuțitul – o artă a răbdării (ca cea a pescarului sau a vânătorului care stă la pândă) o asceză, care, ca orice asceză e răsplătită cu o iluminare: momentul fugar când, cu o privire scrutătoare poți pătrunde până în miezul lucrurilor și dincolo de ele (de ce dincolo de ele, întrebați-l pe Lacan).

„piqûre, petit trou, petite tâche, petite coupure” - Roland Barthes, La Chambre Claire (Foto credit: Teodora Cosman)
Teodora Cosman, Minunea Sfântului Baudolino, 2020

Culmea e că noi vedem printr-o pată, sau cu ajutorul unei pete – macula, zona de pe retină unde se concentrează cei mai mulți receptori. Cu alte cuvinte vederea nu e transparentă, senzațiile nu ne parvin cu claritatea unui râu de munte, ci rămân împăstate printre conuri și bastonașe ca deșeurile deversate ilegal; pentru a fi prelucrate mai apoi de creier, desigur. Și dacă asta nu era de ajuns, mai există și „pata oarbă” care vine să ne strice socotelile, acel loc de pe retină unde se inserează nervul optic și care e total lipsit de receptori vizuali. Oricât ne-am strădui să gândim clar, să fim drepți, să nu luăm ideile de-a gata – ba chiar atunci când credem cel mai mult că am reușit asta – eu se ridică și se interpune ca o umbră, ca „pată de pe tablou”. (Sau cum ar spune marele gânditor maramureșean Nistor Ioan Bud – citez din memorie – „De câte ori rațiunea se așează la masă, vine instinctul și-i sparge ochelarii”).

Când eram la facultatea de pictură, aveam un coleg – acum artist celebru – care m-a visat, adică i-am apărut în vis spunând (cu ochii atârnându-mi din orbite ca în „Beetlejuice”): „ –Tăiați-mi nervul optic că văd în interior”. Ca o compensație pentru cecitatea noastră inerentă, lipsirea de vedere exterioară dă acces la o altfel de vedere – nu degeaba profeții sunt orbi! A avea darul profeției – the inner eye – înseamnă a vedea „umbra lucrurilor viitoare”.[4] Această cunoaștere oximoronică presupune o inversiune a valorilor (nu vorbesc de valori morale, nu vă speriați) ca imaginea captată pe un negativ fotografic; negrul devine alb, umbra devine lumină și pata devine… transparență, locul pe unde pătrunde lumina. There’s a crack, a crack in everything/That’s how the light gets in, that’s hooow the liiiiight gets innnnnnn


[1] Teodora Cosman, Jurnal neterminat (manuscris), cca. 1986.

[2] Italo Calvino, „Cu toții într-un punct”, în vol. Cosmicomicării.

[3] Vezi Umberto Eco, „Minunea Sfântului Baudolino”.

[4] Coloseni 2: 16-18.