Felurile şi chipurile, de Ioana Cosma

(Foto credit: Ion Cosma)

Ioana Cosma

Felurile și chipurile

Expresia “în fel şi chip”este des intâlnită în limbajul cotidian românesc (şi nu numai). Ea înseamnă “în toate modurile posibile”, “până la epuizare”, un mod de a prezenta, explica, încerca, etc., ceva. Să ne aplecăm puţin asupra ei. “Fel” duce cu gândul la un mod de clasificare a realităţii, pornit, în tradiţia europeană, de la Aristotel (genul masculin/feminin, tipurile de specii, bine/rău, etc.). Astăzi ştim că lucrurile sunt un pic mai complexe de atât, realitatea nu poate fi subsumată unor simple categorii binare, ea este mult mai suplă, variată, cuantică, dacă vreţi. Aşadar, “fel” este, în fond, un mod limitat (chiar dacă necesar, până la un anumit punct) de a percepe realitatea. “Chip” este chiar mai transparent din punctul acesta de vedere. Deşi are conotaţii transcendente (în iconologie, de pildă), “chip” se referă cel mai adesea la suprafaţa lucrurilor, la forma lor (fără conţinut): “chipul” lucrurilor este, în limbaj cotidian, suprafaţa lor exterioară, uneori chiar ceva amăgitor sau idolatric. Ce rezultă de aici? Că ceea ce credem noi că facem “în mod exhaustiv” este, de fapt, o intervenţie de formă care nu ia în calcul fondul care este, de fapt, subiectul principal al acestui articol: sensul, crearea de sens.

Pornesc de la premisa că a venit momentul să depăşim faimoasa şi lamentata stază a “formei fără fond” din două motive principale: nivelul de IQ al umanităţii a crescut şi noi (intelectualii) trebuie sa ne deplasăm într-o zona în care un dialog real cu lumea/comunitatea nu poate porni decât de la sens. Veţi spune ca am depasit aceasta faza. Este corect dar numai pe alocuri, izolat. “Forma fără fond” prolifereaza şi azi ca fenomen de masă: încă judecăm gânditorii, scriitorii, pe ceilalţi, în general, după nimicuri de formă – de altfel, după un tipar cam de secol 19  – reclamele, muzica, sloganele noastre se disting prin, cel mult, un fond sărac, clişeizat, dar o formă care “dă bine” (cât de mult bine dă oare de fapt când, în aceste cazuri, sensul a fost deturnat de intenţia de a manipula înspre non-valoare şi nonsens?); regimul birocratic, administrativ (tot de secol 19) european abundă în instanţe de formă fără fond – voi da doar exemplul obligaţiei de a folosi CV-ul tip Europass – neadaptat mediului electronic, greoi, destul de inestetic, tăiat pe din două ca felurile lui Aristotel, neaerisit dar cu veleităţi monopolizante; Facebook-ul şi celelalte astfel de platforme sunt pline de proverbe, pseudo-înţelepciuni de tipul “deschide-te către lume şi vei fi fericit”– sunt sigură ca le-aţi intâlnit, nu voi face acum un studiu al acestui fenomen.

Voi explica (deşi pentru unii este cu siguranţă evident) de ce este necesar să facem sens: pentru că regimurile totalitare – cu ele, la pachet: denigrarea, asasinarea morală, deturnarea sensului existenţial al individului – merg mână-n mâna cu raspandirea nonsensului alături de exacerbarea formei: multe (şi anevoioase) reguli şi canoane, legi neinteligibile, rigori sociale de tot felul. Până la urmă,  nici Dumnezeu n-a considerat că e necesar să dea mai mult de zece (10!) legi şi asta la începutul dezvoltării umanităţii, înainte de evoluţia spirituală şi morală la care, dacă e să ne luăm după Apostolul Pavel, ar fi trebuit să ajungem până acum. Ceea ce mă aduce la al doilea motiv: este necesar să evoluăm cu toţii intelectual şi/sau spiritual. De ce? Şi aici s-ar putea da un raspuns lung dar o să aleg să dau argumentul principal, destinaţia lui: pentru că ne ratam destinul altfel. Nu vom fi altceva decat nişte consumatori care, fără să fi depăşit principiul plăcerii, şi-au trăit viaţa consumând (fără măcar să digere): ştiri, informaţii, bârfe, păpică bună de la mama, ţoale, droguri, alcool, etc (un soi de bebeluşi cu “fixaţie”orala). Începem să inţelegem deja (şi acesta e al treilea argument) că ce e în joc e insăşi fericirea noastra personală care este ameninţată prin: îngrădirea libertăţii de gândire, (supra-)impunerea unei lumi în care trebuie sa te lupţi ca să trăieşti “bine”,  lipsa de valori autentice şi administrarea de non-valori care ne strică existenţa (de ce am divorţat atât de masiv o generaţie întreagă: o parte din bovarismul incurajat de studiile culturale şi cinematografia hollywoodiană recentă, o parte din neînţelegerea absolută a ceea ce trebuie să insemne o relaţie (ne explică cineva?) sau alţii pentru că sunt derutaţi. “For the wrong reasons”, cum s-ar mai fi putut numi altfel acest articol. 

Pentru aceleaşi motive incorecte au fost denigraţi, încă din Comunism, intelectualii României. Pentru că, prin tradiţie, ei sunt promotorii unor valori umaniste cum ar fi: libertatea (inclusiv de gândire şi de exprimare), dezvoltarea intelectuală şi spirituală a individului, bunătatea şi generozitatea, dreptul la fericire, toleranţa. Constat că ura de clasă începută atunci nu a disparut nici azi: intelectualii continuă sa fie “executaţi” pentru o simpla formalitate (lingvistică, să zicem), marginalizaţi, puşi în niste stereotipuri nesimpatice în plan social (de pildă imaginea “profesorului distrat”), luaţi in derâdere. Este vorba de forma fără fond şi aici pentru că aceasta este stratagema principală pe care merg aceste atacuri mai mult sau mai puţin subtile. Forma fără fond poate funcţiona atâta vreme cât se ajunge la un consens social asupra ei, de cele mai multe ori din lipsă   de cunoaştere, informare, înţelegere. Aici am greşit şi noi. Nu am venit să explicăm, să popularizăm, nişte principii care ar arăta, fără drept de apel, că e vorba de dezinformare, denigrare şi polarizare. Eu voi incepe aici prin a cauteriza această rană veche a poporului roman care este divorţul dintre intelectuali şi comunitate. Este doar un mic pas pentru crearea premiselor unui dialog real, pe baze corecte.

Un fenomen de masă al nostru este judecarea unui intelectual (profesor, jurist, scriitor, etc) şi după capacitatea sa de a folosi corect limba română, de a nu face greşeli gramaticale. Evident o persoană în asemenea poziţie trebuie să aibă (şi de obicei are) un nivel bun de cunoaştere a acestor reguli. Numai că, de când se gândea gramatica aşa (tot cam de prin secolul 19), lucrurile au mai evoluat în planul înţelegerii limbajului.

O să enumăr, rapid, câteva principii lingvistice care fac ca lucrurile să nu fie bătute în cuie in ce priveşte uzul sau chiar regulile unei limbi: arbitraritatea semnului lingvistic, faptul că, prin uz, ce era ieri o greşeală, azi e normă (si invers), îmbogăţirea vocabularului prin împrumuturi “greşite”, capacitatea creativă a unui individ/popor de a inventa cuvinte şi sensuri noi, etc. Întotdeauna limba “vie” o ia înaintea regulilor. Mai este de asemenea principiul “comprehensibilităţii”care ar trebui sa aiba precădere faţă de principiul corectitudinii formei: adică, până la urmă, “să se inteleagă” despre ce e vorba (deci, tehnic, sensul e mai important decât forma). Aceste lucruri sunt locuri comune deja în lumea filologilor dar mă tem că “restul” nu au nici cea mai vagă idee despre ele, aplicând astfel, în mod oarecum justificat, grila de interpretare pre-structuralistă să zicem.

În afară de principiul “relativităţii lingvistice”(chiar în domeniul formei) mai este problema creării de sens.

Acest lucru e important pentru că noi, în principiu, suntem mai degrabă ocupaţi cu crearea de sens. Nu mai explic de ce acest lucru, în sine, nu-i uşor. Dar o să dau exemplul atâtor scriitori care, de secole, îşi trimit manuscrisele pe la edituri cu (cel puţin) câteva greşeli. Acest lucru este considerat neproblematic – există editori care se ocupă de această chestiune – probabil pentru ca se porneşte de la premisa că cei care creeaza sensul, frumosul etc., ar pierde o groază de timp cu activitatea de corectare. Timp preţios, zic. Co-participarea la crearea de sens mi se pare extrem de importantă în contextul fenomenelor culturale recente discutate în acest articol. Ştiinţa şi evoluţia intelectuală a umanităţii ajunseseră într-un loc confortabil înainte de apariţia celor două războaie: adică se mergea pe raţionalitate. După, am intrat în noua eră a iraţionalului: propagarea unor frici/panici/anxietăţi sociale, cultivarea instinctivului şi a bazalului – a se vedea cultul pentru animalitate din filmele hollywoodiene şi nu numai, tot soiul de manipulări care merg pe porniri inconştiente ale noastre, etc.

S-ar putea să fie oarecum kamikaze încercarea de a vorbi despre sens într-un astfel de context. Dar fac acest lucru (şi) pentru că simt că suntem un pic ca Frumoasa din Pădurea Adormită: hipnotizaţi, adormiţi temporar prin magia cuvintelor şi a mass-mediei. Dar întotdeauna s-a gasit leac la aceste trucuri şi cred că se poate şi acum. Voi incheia aceasta discuţie (care se vrea dialog) cum am început-o: atrăgând atenţia asupra expresiei “chipurile” care înseamnă o distanţare a vorbitorului faţă de o situaţie care este astfel denunţată ca lipsită de credibiliate (nu poţi iesi din ea, dar măcar ai inţeles despre ce e vorba de fapt). De exemplu: “Ei se fac că vorbesc şi noi “chipurile”ne facem ca înţelegem”. Nu tocmai o atitudine etică dar, cu siguranţă, de inţeles într-un context abuziv. Ideea este în felul urmator: mai putem să ne facem “chipurile” că (nu) înţelegem?