În spatele blocului era un câmp de flori, de Ioana Cosma

În spatele blocului era un câmp de flori. Îi zicea maidan şi băieţii jucau fotbal acolo (şi câteva fete). Îi zicea maidan pentru că era dărăpănat şi plin de burieni şi pentru că nu (mai) locuia nimeni acolo. Locuise vreodată cineva acolo? Mai târziu am aflat că da, fuseseră case şi conace, istorii de familie uitate şi îngropate, câteva poveşti de dragoste poate, care acum se distilau în săruturi de adolescenţi şi vorbe îndrăzneţe, în intimităţi furate şi în extazuri neconştientizate. Păşeam fără să ştim, cu impetuozitatea vârstei, pe nişte ruine fantomă, urme in spaţiu gol, dislocări şi dezagregări.

În spatele blocului era un câmp de flori. Adi fura flori de acolo şi îi aducea Mariei, care şi le împletea în părul şaten, lung până la brâu. Ochii Mariei şi ai lui Adi erau verzi ca trifoiul ce creştea bezmetic pe maidan. Îi priveam cu ochiul meu puber şi vedeam că ei au o viaţă acolo ca maidanul, cu un trecut, prezent şi viitor, durate întrerupte din care se formau fărâme de eternitate. Cred că pentru noi eternitatea s-a nascut pe maidan.

În spatele blocului era un câmp de flori. În ce ma priveşte, pe acolo veneau acele personaje cu care mă jucam în imaginaţia mea – “the friends inside my head” – care aveau să devină personajele din piesele mele de teatru, din unele din poemele mele şi, şi, din acel spaţiu mental care s-a născut în spatele blocului, chiar dacă în spatele blocului meu mai era un bloc, mai înalt chiar decât al meu. Un spaţiu mental “second-hand” într-un fel, pe care l-am căpătat, probabil, din vocaţie şi necesitate şi care s-a hrănit câteva decenii cu muzică, literatură, filme şi prietenii frumoase.

În spatele blocului era un câmp de flori. Noi jucam “Flori, fete, filme sau baieţi”. Colecţionam timbre şi cartonaşe cu fotbalişti. Eu urma să mă mărit cu Michel Platini şi Maria cu Van Basten. Nu mai ştiu cu cine urma să se marite Dana, dar ştiu că îi plăcea de Răducioiu. În fine. Stăteam toată ziua pe maidan şi era bine. Era atemporal şi solar. Era vară parcă tot timpul şi era mereu ceva de făcut. Era începutul unei frumoase şi veşnice prietenii.

În spatele blocului era un câmp de flori. Despre flori şi prietenie este vorba mai ales în acest număr al revistei. Aşa s-a nimerit. În primul rând despre prietenie. Acest număr reuneşte câteva din textele unor scriitori pe care indrăznesc sa-i numesc prieteni şi pe care i-am cunoscut pe un site de poezie, numit allpoetry. Iniţial, am dorit ca acest număr să fie despre teoria şi arta care se mai pot face după postmodernism. Dupa cinismul şi ironia postmoderne. Şi mi-au răspuns la provocare câţiva “colegi” de pe allpoetry, cu totii scriitori pe care-i admir enorm şi care incearcă, fiecare în felul lui, să găsească o modalitate creativă de a submina o oarecare sterilitate ce mă tem că defineste finalul epocii postmoderne. De aceea acest număr are aproape exclusiv texte literare. Cei pe care ii veţi citi aici sunt ceea ce eu am numit “neo-umanişti”/”the new humanists” şi care cu totii par să adere la un stil pe care eu l-am numit mai demult “casual surrealism”. Aşadar, un mănunchi de prietenie şi de flori de peste vară, de pe câmp, de pe maidan, de pe asfalt, din cuvintele noastre de copii ai oraşului industrial.