Mimesis alla turca, de Mircea Tomai

(Foto credit: Ion Cosma)

Mircea Tomai

Mimesis alla turca

Sistemul juridic Islamic are la bază un soi de ying-yang de principii opuse:‎ pe de o parte e fondat pe așa-numitul ijtihād ( اجتهاد), însemnînd, la origine, efort fizic sau mental extrem – iar în înțelesul juridic și religios, exercitarea independentă a rațiunii de către mujtahid – مُجْتَهِد, literalmente, cel care face un efort fizic sau mental considerabil – individ posedînd expertiza cîștigată în ani și ani de zile de studiu. În contrapondere la ijtihad există conceptul de taqlīd تَقْليد, exprimînd ideea de supunere, de imitare (oarbă) a precedentului/modelului.

În prima perioadă a Islamului, cam pînă în secolele 9-11, în jurisprudența islamică predomina ijtihad-ul. Gradual însă, are loc o transformare de percepție care duce la așa-numita “închidere a porților ijtihad-ului” (انسداد باب الاجتهاد). După cum spune Joseph Schacht: “[..] by the beginning of the fourth century of the hijra, however, the point had been reached when the scholars of all schools felt that all essential questions had been thoroughly discussed and finally settled, and a consensus gradually established itself to the effect that from that time onwards no one might be deemed to have the necessary qualifications for independent reasoning in law”[1]. Dacă există precedente la care se poate face referință în orice problemă de natură juridică, practic rațiunea independentă aproape nu-și mai are rostul; în majoritatea copleșitoare a cazurilor, e necesar doar studiul și imitarea jurisprudenței deja existente.

Pînă la sfîrșitul secolului 19, cand încep să apară curente de modernizare a Islamului care reinterpretează rolul ijtihad-ului – care începe să fie înțeles în sens larg, ca exercitare independentă a rațiunii, depășind limitele juridice pentru a îngloba, eventual, toate domeniile vieții intelectuale, taqlid-ul e o noțiune centrală a vieții musulmane. Doar în acel moment, ideea de imitare începe să capete nuante negative (ca imitare oarbă, necritică). Altminteri, în mod tradițional, taqlid-ul e văzut ca wajib – واجب (i.e., ca o datorie, o obligație a cărei nerespectare echivalează cu a păcătui) a credinciosului musulman.

La modul ideal, taqlid-ul e imitația perfectă a modelului (oarecum nu foarte departe de Imitatio Christi din tradiția occidentală). Etimologic, termenul e derivat din rădăcina q-l-d prin verbul qallada (قَلَّدَ), însemnînd, pe de o parte, a răsuci (în jurul a ceva), a pune (ceva: colier, ghirlandă, etc.) în jurul gîtului (sau a se încinge cu sabia peste umăr); a investi pe cineva (într-o funcție); a constrînge pe cineva la ceva – iar, pe de altă parte, a da mai departe tradiții, a imita, a reprezenta pe scenă, ba chiar – cu un sens probabil tîrziu – a maimuțări.[2]

Fără a (sper!) greși prea mult, aș spune că sensurile aparent atît de disparate pot fi subsumate unei miscări de translație de la acțiunea concretă inițială (a răsuci o funie, etc.) spre obiectul produs (spre ex., în araba modernă, colierului i-se spune قلادة – qilāda) și spre locația folosirii obiectului (“in humeris, ex quo suspenditur gladius”, spune Freytag[3]) sau acțiunea de a-l prelua/purta ca însemn care îl distinge pe posesor (într-un fel sau altul; de ex: “a necklace; what is put upon the neck of a human being […] or cow or bull that is brought as an offering to Mekkeh for sacrifice”, dar și “badges of favours firmly fastened upon their necks” – spune Edward Lane) spre sensul abstract de încredințare, de moștenire a tradiției iar mai apoi de imitare a acesteia din urmă, într-un context de folosire juridico-religios. Îmi pare interesant că ipotetica mișcare de translație a sensului descrisă mai sus poate fi probabil luminată indirect, prin felul similar în care, într-un cu totul alt context lingvistic si cultural, în limbile indo-europene rădăcina *yewg, (“a înjuga, înhăma, a pune laolaltă”) duce la iugum (si deci jug, joagăr, conjugal, etc.)[4] dar și, în greacă, la ζυγὸν (zygon)[5] – atit jug cît și balantă (ζυγός) – care e reprezentarea simbolică a justiției; ceea ce e vizibil, încă, în semnul astrologic folosit pentru zodia balanței (Libra – ♎), care oscilează ca simbolism între cele două, sau în descrierea celui de-al treilea cavaler al Apocalipsei, care poartă în mînă o balanță (ἐπ’αὐτὸν ἔχων ζυγὸν)[6]. Și aici, translația de sens duce de la concret spre abstractul juridic.

Revenind la taqlid: după rolul esențial pe care îl cunoaște în sistemul juridic Islamic vreme de cîteva secole, ideea de imitație pierde treptat din importanță. Deja în momentul cînd termenul trece în turcă, pe lîngă înțelesul initial de imitare în sensul emulării comportamentului (öykünmek) începe să capete nuanța de imitație lipsită de valoare sau, uneori, de imitare în bataie de joc a comportamentului sau a vorbelor cuiva[7]; ba chiar, în turca modernă, taklit poate să însemne ceva fals, contrafăcut; taklit mobilya înseamna mobilă de valoare adesea inferioară, imitînd mobila veche.

            În Islam, individul care practică taqlid-ul se numește muqallid (termen construit după aceeași logică precum mu-sulman – cu rădăcina s-l-m – Islam, salaam; mu-jtahid – j-h-d – ijtihad, etc.) În turcă, un “mukallit” e adesea, pur și simplu, un imitator. În sfîrșit, după atîtea aventuri, termenul eșuează – probabil prin intermediul greacăi – pe plaiurile mioritice. Dupa cum se știe, “nous sommes ici aux portes de l’Orient, ou rien n’est pris au serieux”. Așadar, în perfectă armonie cu zeflemeaua locală, cuvîntul se naturalizează și se aclimatizează de minune. Ca “mucalit”.


[1] https://www.jstor.org/stable/162939?seq=1

[2] http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus%3Atext%3A2002.02.0035%3Aroot%3Dqld

[3] https://archive.org/details/lexiconarabicola03freyuoft/page/n494/mode/2up?view=theater

[4] Si, prin alte derivari, la conjunctie, disjungere, jonctiune, etc.

[5] De unde vine, in biologie, zigot, homo/heterozigotic, etc. iar ca figura de stil, zeugma.

[6] Strong’s Greek: 2218. ζυγός (zugos) — a yoke (biblehub.com)

[7] https://sozluk.gov.tr/