Norma (poezii de Irina Aldea)

foto credit Diana Mihail

foto credit Diana Mihail

Norma

La lecţia despre normă

veneau cu toţi cei care,

ştiau de bună-seamă

ce reguli aspre are ;

Ei dezbăteau plenar

tot ce era rigoare,

credinţă, judecată,

raţiune şi trădare.

Când totul s-a oprit

şi când cuvântul a rămas

doar formă,

s-au ȋntrebat cu-nfrigurare,

ce să mai spunem despre normă?

Profesorul i-a ascultat

şi când nimic nu a mai fost

de spus,

el a rostit cu-ngăduinţă,

Vorbiţi acum voi

 despre normă,

Voi cei stringheri

ȋn năzuinţă,

Vorbiţi-ne despre frumos,

liber arbitru

sau chiar şi paradox .

Vorbiţi-ne despre-ntrebări,

răspunsuri vagi

şi ȋndelunga căutare.

Vorbiţi-ne despre senin,

furtună, cer ȋntunecat,

despre cădere, val,

şi zbor neterminat.

Iar voi,

cei ce-aţi făcut din toate

Formă,

Gasiţi pentru nelinişte

o normă ! 

A fost odată…

Ne ascundem uneori ȋn acele de pin

Şi-n ȋntuneric vrem lumina s-o privim

Stingheră, ne aşteaptă la răsărit şi ȋn apus

Trecând firav prin norul ce vântul l-a răpus.

Creştem ȋn noi minciuna şi adevărul ce-i ȋn ea

Ȋn paradox se zbat şi gânduri şi priviri

Cuvinte nerostite şi tainice uimiri.

Povestea nu ne uită, de vrem a o uita,

Iar aşteptarea ascunde ȋn a ei erată

Trecutul viitor al lui „ a fost odată”.

Poveste

A fost odată un măgar

ce viaţa ȋşi plângea amar,

ba că e ceaţă, ba că-i vânt,

că are urechi până-n pământ,

ba că e soare, ba că-i nor,

că n-are niciun viitor.

Si cum mergea –ntr-o zi, aşa,

Dădu ȋn drum peste-o lalea,

ȋntinse botul către ea,

dar chiar deloc n-o atingea.

Laleaua, neagră cum era,

nu ȋnţelese ce voia,

şi ȋnchizându-se ȋn ea,

grăi cu glas domol şi puţin trac:

Ia mergi acolo lângă lac,

te uită şi tu ȋn oglindă

şi nu mai da cu capu-n grindă,

nu eşti nici gri şi nici olog;

tu eşti un pui de inorog

cu cornul tău, alb şi frumos

tu poţi acuma, printre stele,

să desenezi mii de castele.

Tu chiar nu vezi că ai ȋn dar

privirea celor ce au har?

ai şi cuvânt şi ai şi gând,

nu eşti un patruped de rând.

De vrei, tu poţi chiar să şi zbori

să construieşti şi printre nori.

Ieşi, deci, te rog, din ceaţă,

poate primeşti chiar o dulceaţă.

Aşa grăi laleaua neagră

şi ȋşi văzu apoi de treabă

căci nu ştia ce să mai spună

fiindu-i frică de furtună.

Iar inorogul cel descoperit

 se ȋntreba acum uimit:

Să ȋi vorbesc, să ȋi dau ghes ?!

mai bine hai să scriu un vers

şi de va vrea acuma sau nicicând,

ne ȋntâlnim aici, la mine-n gând.

S-a aşezat uşor lângă lalea

şi aplecată cum era,

i-a spus şi ea abia şoptit:

Am ȋnţeles, stai liniştit…

Aceasta a fost povestea lor,

Un inorog şi o lalea

s-au ȋntâlnit de atunci, din când ȋn când,

tot alergând după cuvânt.

Un fir de pai

Crescuse, parcă ieri un pai,

lângă izvor la margine de rai

creştea ȋncet şi temător

să nu-l ia rândunica-n zbor,

să-l ducă-n cuib, să se usuce;

voia doar vara s-o apuce.

Şi când privea ȋn jurul lui splendoarea,

ȋl undui deodată boarea.

Zâmbind, un plop ȋnalt ȋi spune:

-Nu te speria, nu te răpune,

 trebui’ să ştii ce vrei şi ce doreşti

şi-ncet vei ȋnvăţa să creşti,

să ai răbdare, să visezi

şi cercuri largi să desenezi.

Învaţă! Tu nu eşti orice pai,

eşti pai la margine de rai.

Şi se spune ȋn poveste

că el nu oriunde creşte

şi c-atunci când ȋl găseşti

e bine să-l ocroteşti.

Tu eşti, deci, un pai ales

ce nu ȋntâlneşti prea des;

eşti firav şi nu ai glas,

dar ai forţa lui Atlas.

Paiul nu zicea nimic,

căci vedea cât e de mic

şi se temea ȋncă de vânt,

de găuri negre din pământ,

de ploaia rece, de furtună,

de soarele ce-avea s-apună.

Speranţă-avea ȋn rădăcini,

să-l apere de aspri spini.

Ştia că-i lungă aşteptarea

şi că tovarăşă-i-e zarea.

Când luna, ȋnsă, a răsărit,

deodată paiul a vorbit:

-De noapte nu  ȋmi este frică,

când umbre negre se ridică.

Eu ştiu că, iar, ȋn zori de zi,

tot pai la margine de rai voi fi.

Plecarea firului de pai

V-am povestit cândva despre un pai

crescut la margine de rai,

timid şi veşnic temător

de cerul negru şi de nor;

până-ntr-o zi cu soare îmbietor,

când paiul deveni cutezător.

Crezuse el că prin cuvânt,

Înfrânge chiar şi ploile cu vânt

vorbise şi cu mătrăguna

ce noaptea se certa cu luna.

Ii reproşa că are umbra rece

Şi că răceala nu-i mai trece.

Ba-l linişti şi pe scaiete

ce-l tot bârfea pe un sticlete,

că l-a văzut cum cocheta

cu o silvie albă când zbura.

Crescuse paiul şi-a crezut

că are-un veşnic început,

 Vara, acum, pleca uşor

şi lua cu ea frunzele-n zbor,

copacii rămâneau pustii

şi fremătau cu gândurii mii,

iar paiul înţelese plin de zgură

că poate i-ar fi trebuit armură.

Il oblojea doar o lalea,

dar  o răpuse vântul şi pe ea.

Căci vântul e precum cuvântul

te suflă şi îţi frânge gândul.

Şi venea vântul când voia

ba uneori mai şi râdea,

venea cu câte-o adiere

cât greierii să stea-n tăcere.

Şi a suflat şi peste pai

şi l-a trimis de lângă rai,

în umbra neagră resemnată,

a verii ce a fost uitată.

Şi-ncet, s-a auzit ca sunetul de nai:

-Am fost un pai la margine de rai.