Painted Pumpkins, de Mircea Tomai

(Foto credit: Teodora Cosman, Light and Breadcrumbs, 2020)

1.

da, ştiu că şi noi ne-am pierdut pe undeva timpul ce ne-a fost dat

şi sentimentul românesc al fiinţei, l-am pierdut şi pe el – sireacul – pe undeva

pe unde se nimerea

prin vreo bibliotecă, la ultimul subsol, cel mai de apoi, în ultima bolgie,

cea care serveste, la nevoie, de adăpost antiatomic

punînd înapoi în rafturile uscate un volum pe care l-am ţinut cu anii şi nu l-am citit

simţind cum lumea se smochineşte an după an în juru-mi, ca un măr muşcat de ger

şi eu, viermele din măr, mă încovoi uşor în mine, odată cu ea

-dar mi-e bine –

– l-am pierdut într-un octombrie, într-o vară indiană, dimineaţa devreme, cînd frunzele sunt cele mai roşii

iar eu pedalez printre şiruri interminabile de case pictate in culori violente

painted pumpkins glaring from the porches of row-houses

în lumina soarelui şters şi nesfîrşit de tacut

într-o dimineaţă alburie de iarnă l-am pierdut, coborînd din trenul personal mirosind a urină

« şi noi am leşinat prin parcurile din Flowers-Town

Şi noi am văzut cadavrele strivite de locomotivă » – nu-i aşa ?

grăbindu-mă spre primul loc de muncă, suplinitor de limba română

de-a lungul şinelor, cu o geantă cu cinci felii de pîine sub braţ, şi buletinul pentru flotant

şi banii pentru trei ţigări la bucată, în pauza mare, cu mîinile reci în mănuşi de muşama .

înotînd sub apă la doi mai, cu ochii deschişi prin apa rece înţepătoare ca o zeamă de castraveţi

(pe cer se răsucesc domol norii ca niste măruntaie de peşte

pe plajă undeva careva cumva se amuză de zor să scrijelească fractali

un copil se pişă la buncăr îşi trage fermoarul alene ca pe copertă la disc la The Who)

într-un supermarket de cartier, între cartofi şi deodorante, socotind banii, simţind dintr-o dată ca asta e tot,

un fractal nesfîrsit de cartofi şi de deodorante – de la cartofii clisoşi de Maramureş

la stick-urile Gilette, de la Yukon Gold şi Red Pontiacs înapoi la tuburile Farmec şi iarăşi

-un vîrtej de amidon şi de arome înţepătoare sub braţ, etalat în fiorituri ample în pivniţe igrasioase

şi în băi cu oglinda spartă, cu duşul rîgîind comatos ultimii picuri de apă

satori cu barabule, cum ar zice Silvana en passant

întru slava zenului nostru cotidian şi mofluz

Place du Panthéon, prin niscai băltoacă pariziană, sub o pojghiţă fină de gheaţă evident franţuzită

atunci cînd caldarîmul scîrţîie a toamnă tîrzie sub tălpi

şi fiecare pas pe care îl faci rupe în mii de bucăţi nemaivăzutele cristale de brumă

fărîmiţat în mii de bucăţi, ca oglinda crăiesei zăpezii

mii de fărîmiţe de pîine, precum cele pe care le dădea de mîncare la porumbei

bătrînul nebun (unul din bătrînii nebuni) din faţa calului lui Matia Corvinul

-atunci cînd mai erau frumoşi batrînii nebuni din oraşul Genopolis

(Fănuş Neagu încrucişat cu ID Sârbu ?- adevăr îţi zic ţie, hypocrite lecteur,

OGM-uri literare sunt toate intertextele).

pe atunci în crîşme se perora avan despre sincronism sau despre Danubiul lui Claudio Magris.

(aici se simte încă mirosul de fîn, zice în sictir orice intelectual din Balcani, cînd se întoarce acasă

-şi se bucură de isteţimea lui ca de un bypass gastric.)

2.

Am citit undeva în Pamuk despre serile de lectură în Germania

în hale triste şi goale, între mahalale turceşti şi tarlale nemţeşti

în cămine culturale (sau cum le-o fi zicînd în germană), în săli neîncălzite

între turci şi nemţi, între turci pe sfert nemţizaţi şi nemţi ce s-ar visa turci improbabili

-eternul noi şi ei, în mereu devălmăşie şi totuşi nu –

amărăciunea stătută ca o barbă de trei zile, plutind palpabil prin aer,

oprind înfundat timpul ca un nor de vată

aerul mi-l închipui plin de fum de ţigară, de vorbe potolite în răstimpuri şi de clişee

de damf uşor de raki ieftin, de paltoane negre de piele mustind a rece şi a vechi

ca paltoanele din filmele lui Bilge Ceylan

(ca să-mi onorez postmodernitatea, am înţeles pălăriile lui Becket prin paltoanele lui Ceylan)

eterne întrebari despre Turchia, scriitorul şi umbrele dumisale preaînalte

-sala teatrului din Kars într-un orăşel posac din Ruhrgebiet.

iar spectatorul, acela, geamănul din celălalt apartament, din cealaltă odaie

din celălalt Istanbul

cu paltonul pe el ca o bucată de carne rece inertă, abia şi cu totul la întîmplare galvanizată,

şi stă în scaun, şi-ascultă, şi-ascultă, l’oeil torve, şi totul sună a gol

pierderea orizontală, stingerea care zvîcneşte orb şi mecanic, nu urlă

– şi ţaruchi şi paluchi, döner cu bulgur, çorba ceva cumva undeva departe

o undă nesfîrşită, desprinzîndu-se perfect rotund, îndepartîndu-se spre marginiile pămîntului

şi îndepărtînd totul odată cu ea, vibrînd, îndepărtîndu-se iarăşi, cu vagi ecouri radio,

pînă mai rămîne cercul negru stins şi, din nou, pregnant, sentimentul de iarnă

se ridică amorţit, în cercul oboselii ca un cearcăn larg în ochiul lumii, şi iese.

(şi totul sună a gol, pentru că ştie prea multe şi oboseşte uşor).

3.

Europa Liberă, Deutsche Welle, ProTv, CBS, Radio France International

Radio Moscou, emisiunea în franceză, cu accentul lor ciudat şi r-urile rostogolite

precum ciulinii purtaţi de vîntîn stepă

cînd eram copil, bunicul îmi cerea să mut postul; mă ridicam din pat

trebuia să mă urc pe un scaun şi apoi pe altul, mă simţeam în vîrful lumii

ascultam bolboroselile aparatului,

vedeam pîraie galbene, pline de humă, torente de vară, voci şopotite

mă încînta unsuroşenia crenelată a butoanelor de ebonită

-parcă eram la un pian minuscul în forfota sălii înaintea concertului,

solemn şi nu prea; împingeam uşor cu buricele degetelor, deodată totul se oprea

nimeream miraculos clara limpezime de bas a vocii crainicului

eram în vîrful muntelui, singur cu vocea din tufişul arzînd, care enumera, la oră fixă

capitalele lumii – Addis-Abeba; Johannesburg; Tokio; Moscova; Teheran; Kabul

-şi întotdeauna, alint uşor strepezit, molitva domoală a Cotelor apelor dunării recitate în ruseşte

zi-mi şi mie, zeiţo, cîntă-mi în strună

in the violet hour, cine mai e ca noi?

ce poti face cu mînia bleagă a unui searbăd alexandrinism al mintii?

-bag seama că tragicul nu-i o categorie ontologică, e o categorie ideologică, pe plaiurile astea domoale

iar Blaga a ajuns, pînă la urmă, bibliotecar

aici tragicul foloseşte doar intermitent, la închegat de izbelişte şi în pripă naţiuni

la amăgit pentru încă o vreme neaşezarea noastră cea de toate zilele

nu la tăiat salcîmii din marginea cîmpului – şi poate e mai bine aşa

mi s-a împuiat capul cu o ideologie, apoi am crezut că ideologia concurentă e adevarul, apoi

mi s-a dat în cap cu altă ideologie şi apoi, mai subtil, mai molcuţ, cu alta

apoi mi-am cultivat singur capul cu vreo cîteva ideologii pe care le-am ales mai cu grijă

dar mai apoi am vazut că se cam băteau cap in cap

drept care mi l-am despuiat tot singur (ca pe-o fecioară în noaptea nunţii – dar

cine mai poate fi dupa atîta preacurvie ideatică ?)

apoi am citit despre ideologii, ca să mă lămuresc

am disperat -moderat; m-am indignat ; am afişat cinism, ca tot omul

vexat că experienţa mea, în fond, pe care o credeam atît de unică tra-la-la.

nu-i aşa?

în cele din urmă m-am plictisit

dar nu cred că m-am lasat de ele de tot. om nou, omul nou, sunt între ideologii, cum sunt alţii între joburi.

Între timp, inter eam, între acte, intermezzo, interjectie; intertext, interregn

interval perpetuu, vorba Ioanei (prietenii ştiu de ce)

Între gehen si bleiben

vorba lui Răzvan Vasilescu dacă vi-l mai amintiţi în Prea Tîrziu

în Prea Tîrziu.