Poezia blocului, de Angela Iconaru

foto credit Catalina Nistor

foto credit Catalina Nistor

Am crescut învăţată că veşnicia s-a născut la sat. Și inevitabil, copil născut şi crescut « la bloc », am crezut multă vreme că « a sta la bloc » este ceva…. mai puţin « poetic ». Am învăţat însă să înţeleg şi să iubesc « poezia blocului »…

Aici suntem, ca într-o Arcă a lui Noe, sau ca în « Pluta de piatră » a lui Saramago, adunaţi oameni de toate felurile, dar cu acelaşi scop : să trăim. Pe uşa blocului intră şi serviete de avocaţi, şi salopete de zugravi sau instalatori, şi profesori, şi poliţişti, şi medici, şi brutari, şi vânzătoare.

Este o micro-planetă : la unele uşi este doliu, la alte uşi este crenguţă de brad.

Pe lângă unele uşi miroase a gogoşi sau a supă de pui, pe altele s-a pus praful de când nu a mai intrat nimeni.

La unele uşi sunt cărucioare, la altele sunt triciclete, iar un etaj mai sus este un cadru pentru deplasare.

Pe unele uşi intră cineva cu un tort în mână, pe altele iese cineva cu o tavă de colivă.

Aici este locul unde se aud, în acelaşi timp, Chopin şi Salam, Rammstein şi Dolănescu, « Sonata Lunii » şi « Buzele tale, două petale ».

Aici se fac şi se desfac şi guverne, şi lotul Naţionalei de fotbal. Aici se comentează şi subiectele la Bac, şi ultima bombă de la Acces Direct. Este o Poiana a lui Iocan, mutată la oraş.

Nu avem garduri între noi, dar uneori asta ne face să ne simţim mai apropiaţi, nu invadaţi.

Avem şi noi poezia noastră, pentru cei ce ştiu să o „citească”.