Porumbelul, de Ioana Cosma

photo credit Teodora Cosman

Photo credit Teodora Cosman

Porumbelul

(Rafael Alberti)

Se amăgi porumbelul,

se amăgea.

Pentru a zbura spre nord se duse înspre sud,

crezu că grâul e apă,

se amăgea.

Că marea e cerul,

noaptea, zori de zi.

se amăgea, se amăgea.

Că stelele sunt rouă

căldura, zăpadă.

se amăgea, se amăgea.

că faldul tău ți-e bluza,

inima ta, casa mea,

se amăgea, se amăgea.

În tradiția creștină, ramura de măslin reprezintă împăcarea lui Dumnezeu cu lumea: porumbelul îi aduce lui Noe o ramură de măslin după potop să-l asigure că se poate întoarce, de acum, pe terra firma. Porumbelul apare în foarte multe întâlniri ale divinității cu umanitatea în istorie – este simbolul zeiței Innanna, la mesopotamieni, este Duhul Sfânt care se pogoară din cer în ziua botezului lui Iisus în apele Iordanului, porumbelul îl protejează, de asemenea, pe Mohamed. Când Rafael Alberti a scris La Paloma, avea, cu siguranță, în minte, cel puțin una din aceste tradiții, dar spunea, în același timp, un lucru alarmant: spiritul tutelar al umanității era derutat, se amăgea. Modernitatea a arătat, mai mult decât orice altă perioadă istorică de la Antichitatea clasică încoace, criza omului îndepărtat de principiul fundamental al binelui și păcii pe care-l reprezintă porumbelul. Rafael Alberti a reușit să redea acest lucru într-unul din cele mai frumoase poeme care s-au scris vreodată, care, prin cuvinte puține, dar esențiale, redă această dramă a omului modern.  Porumbelul apare în aceeași ipostază a unei figuri feminine într-un tablou din 1949 al lui Pablo Picasso, artist recunoscut pentru mesajele sale pacifiste și umaniste. Rafael Alberti, poet spaniol refugiat politic in Statele Unite, și-a pus opera în slujba acestui tip de umanism iar poeziile sale exprimă dorința de a depăși criza spirituală a omului modern.

Este vorba despre o criză a spiritului, așa cum sugerează porumbelul din poemul lui Alberti. O lume în care parcă și îngerii și-au pierdut compasul, căzută în întunericul războaielor și al terorii politice este total divorțată de simbolismul inițial al porumbelului și al ramurei de măslin.

Primul text literar pe care l-am scris a fost în clasa a doua, pe vremea comunismului, când, la Tinere Condeie, ni s-a spus să facem o compunere bazată pe imaginea porumbelului păcii (deturnat de ideologia comunistă pentru inducerea apatiei și a lipsei de reacție la masivul abuz). Evident, pe vremea aceea, nu eram conștientă de aceste subversiuni ale sensului. Tot ce știam era cât de importantă e libertatea și acesta a fost subiectul micii mele compuneri. Oare avea porumbelul lui Alberti nevoie de libertate mai mult decât orice (orientare, lumină, adevăr) la ora aceea? Sau era o invitație la aer (Alberti) a umbrei de douăzeci de secole ce încă plana peste apele tulburi ale sistemelor politice totalitare?

Am hotărât să numesc acest număr Noul Umanism în primul rând din fidelitate față de această primă scriere a mea și față de un principiu care m-a ghidat, sper, toată viața mea. În al doilea rând, constat un interes prezent pentru toate valorile umanismului în epoca contemporană: studiile de etică sunt omniprezente, ecocritica și atenția față de tot ce era (și, in parte, încă mai este) marginal, postcolonialismul și postumanismul, literatura și cinematografia vin cu un puternic mesaj etic, de egalitate și înțelegere și acceptare a diversității, a celuilalt. Se poate pune, așadar problema, unei reînvieri a umanismului, binevenită, de altfel, într-o artă, critică și filosofie bântuite de spectrele cinismului și ale (lașei) ironii.

În loc de o analiză a ce ar putea fi Noul Umanism după postmodernism, mă rezum, deocamdată, să scriu un poem, ca răspuns la Porumbelul lui Alberti și al lui Picasso.

Când nordul a devenit atât de înghețat

și sudul pârjolit,

estul, ca spicele de grâu retezate

și vestul, o caricatură,

Când marea a născut pești morți

și cerul păsări căzătoare,

când ne-am văzut din nou prin ape

cu ochii îngerilor lui Alberti

Era, parcă, iarnă și se făcea că

porumbelul învăța să zboare.

Era rănit, dar se-ncăpățâna,

rege al amăgirii păsărilor călătoare.

Casă n-avea, dar își făcuse cuib în

inimile unor copii fugiți de-acasă,

acolo unde se lumina de ziua

și se-ncălzea luna-n surâs de soare.

Știa acum tot ce uitase atâta timp:

în inimi de carne se-mpărțeau tăblițe,

cuvinte și sori, în aripi și-n ascultare

pășea, strivit, înaltul.

Acum nu se mai amăgea, dar

peste mări și țări, veni o veste mare

acum, porumbelul zbura iar și, ca-n miracolul dintâi,

se îndrăgostea, porumbelul, se îndrăgostea.