Recenzii de Maria Draghici

Everett Reimer

ȘCOALA A MURIT

Eseu despre moduri alternative de educație

Colecția Heteropedagogii

ed. Ideea Cluj 2019

„(…) Those who feel the breath of sadness

Sit down next to me

Those who find they’re touched by madness

Sit down next to me

Those who find themselves ridiculous

Sit down next to me

In love, in fear, in hate, in tears

In love, in fear, in hate, in tears

In love, in fear, in hate, in tears

In love, in fear, in hate (…)” __ James, Sit Down, 1989

________________

Oare sunt singura căreia îi e frică de intrarea copilului în sistemul educațional? Când aud ce vorbește ministrul educației, trec de la fiori, la tremur convulsiv … ăsta e nivelul educațional pe care îl atinge școala românească în maximul ei…

Cartea „Școala a murit” de Everett Reimer, conferă alinare, în sensul în care vezi câte eforturi se fac prin alții în analiza educației, dar te și sperie când îți dai seama cât de puține sunt aceste minți în procent față de majoritate, și poate cât de mult timp va trece până să devină relevante aceste interpretări, cartea fiind scrisă în 1970, tradusă la noi (ed. Ideea Cluj) abia în 2019.

” […] problematică este promisiunea progresului nelimitat. […] Nu există progres fără sfârșit. Însă tocmai asta ne promit școlile și alte instituții moderne. Asta este promisiunea pe care ne-o fac știința și tehnologia atunci când rațiunea nu le impune o limită. Asta e promisiunea care a dat naștere școlii și altor instituții moderne și pe care ele o propagă la rândul lor. Școlile sunt un element esențial în lumea în care tehnologia e rege.”

_________________

„Bunica a vrut să am parte de educație, așa că m-a ținut departe de școală” __ Margaret Mead

Cartea pleacă de la aceasta frază, însă te poartă prin foarte multe interpretări și chestionari ale conceptului de școală în interiorul acordului social prezent.

Boris Groys

Topologia Aurei

Eseuri

Calecția Balcon

ed. Ideea Cluj 2007

Încă din anii 70, Beuys formula conceptul de a treia cale, dimensiunea antropologică de a înțelege arta, prin care susținea că „omenirea nu va mai avea nici un cuvânt de spus mai departe dacă nu-și va orândui organismul său social în sensul tripartiției, și anume: socialismul pentru viața economică, democrație pentru viața juridică și de stat, iar libertatea – sau individualismul – pentru viața spirituală. Acest lucru va trebui considerat ca singura salvare, ca salvarea efectivă a omenirii.”

Dincolo de apartenențele noastre ideologice, că mai spre stânga, sau mai spre dreapta, ceea ce rămâne deranjantă este injustețea cu care operează CAPITALUL, asa cum bine spune B. Groys în „Topologia aurei”: „(…) judecățile (…) formulate în mediul banului contează, iar judecățile pe care le formulăm în limbajul nostru discursiv, teoretic – indiferent cum se întâmplă ele să fie formulate – nu contează.” Ăsta este prezentul în care ne scăldăm de ceva vreme încoace.

Cu alte cuvinte, nici arta, nici cercetarea, nici educația, nu mai fac față astăzi presiunii pieței / capitalului. Boris Groys continuă: ” sistemul artistic de azi vede, atât ca sarcină proprie, cât și ca sarcină a artistului, doar faptul de a distribui producția artistică, artistul contemporan acționează întocmai ca și capitalul.” Asta se poate vedea cu ochiul liber doar dacă îți îndrepți un pic atenția spre forma de acumulare valorică în ceea ce privește obiectului artistic (de ex.) – punctaje academice, aplicații, politici culturale, sau educaționale. Însă aici încep să mă delimitez de nuanța indusă de Groys „(…) ARTA zilelor noastre după cum a spus-o pe bună dreptate Beuys, deși el înțelegea altceva prin asta, este echivalentă cu CAPITALUL.”

Când Beuys pune semnul egal între ARTĂ și CAPITAL nu o face în sensul reducției ARTEI, ci printr-o radicală reconceptualizare a CAPITALULUI, în chiar sensul contrar plângerii lui Groys, în direcția potențialului creator al ființei umane (proiecția optimistă a gândirii beuysiene), atât de pesimist menționată în treacăt de Groys:

„Conceptul de artă trebuie să treacă în locul conceptului degenerat de capital. Arta e capitalul cu adevărat concret, iată ce trebuie să conștientizăm. Nu e adevărat că banul și capitalul sunt valori economice, în schimb e foarte adevărat că demnitatea umană și creativitatea sunt capital. Prin urmare, trebuie elaborat un concept de ban care să exprime că tocmai creativitatea, adică arta, e capital. Arta este capital. Asta nu e fantasmagorie, ci realitatea reală. Capitalul este ceea ce este artă. Capitalul este capacitatea umană și tot ce iese din ea. Cu alte cuvinte, numai cele două organe sau cele două poluri de referință prin care se naște un lucru, creativitatea și intenția umană, reprezintă valori economice, tot restul reprezintă altceva. Banul nu este o valoare economică. Avem deci un concept de capital și în acesta își vâră coada valoarea economică distrugând totul și, prin asta, ea îndeamnă economia să se gândească numai la profit, numai la exploatare etc. Nu există decât capacitatea umană și tot ce iese din ea. Acest lucru poate fi clarificat din nou și din nou în dezbateri permanente între oameni și se poate transforma în productivitate infinită, care construiește și reconstruiește lumea, ridicând, în funcție de circumstanțe, un cosmos cu totul diferit, în loc să-l distrugă pe cel existent.” – „Arta este capital”, Plastica Socială – Volker Harlan, Rainer Rappmann, Peter Schata, ed. Ideea, Cluj 2002.