Să nu pui întrebări dacă nu eşti capabil să suporţi răspunsul, de Angela Iconaru

foto credit Andrei Santea

foto credit Andrei Santea

Nu stiu cine ne-a « blestemat » cu acest dar, însă noi, românii, suntem veşnic curioşi şi în căutare de informaţii. Trebuie să ştim tot despre oricine şi orice. Cât ai dat? De unde l-ai luat? Cât a luat copilul ? Când te măriţi ? Când faci un copil? Câţi ani avea ? (= persoana despre care vorbim a decedat, aşa se deduce din imprefectul verbului) Ce ai făcut de mâncare? Unde ai plecat ? Mai completaţi voi…..

De unde nebunia asta de a şti tot despre tot ? Trăind « la bloc » toată viaţa, am crezut ca este din cauza falsei apropieri, fiind inghesuiţi fizic în cubuleţele noastre, avem senzaţia ca trebuie musai să fim apropiaţi şi din alte puncte de vedere, să îi « cunoaştem » pe toţi. Știţi, este cum ni se întâmplă în tren/autocar/avion, când avem norocul să stăm lângă cineva care după un oftat (=iniţiator de conversaţie) sau o întrebare banală (=tot iniţiator de conversaţie) sau o replică despre vreme (=da, tot ….), începe să îţi povestească toată viaţa, să îţi arate poze, să îţi zică de bolile de care suferă, de cum spală nora vasele, de cum a murit nu-ştiu-ce cumnată, de….. de tot. Pentru ca apropierea fizică îi dă iluzia unei apropieri personale. Sunteţi « familie ».

Dar nu. Nu numai « la bloc » se întâmplă asta. Și « la ţară », « la curte ». Toată lumea ştie tot depre toţi. Ai fost la un parastas ? Ce aţi mâncat ? Ai dat un examen ? Cât ai luat ? Ai fost la o înmormântare ? Cum era îmbrăcat (decedatul)? (Nu râdeţi, am  trăit FIX asta….) Ai fost la mare ? Ce aţi mâncat ? Câte stele ? Cum era apa ? Cum v-aţi distrat ? Cât aţi cheltuit ?

O întrebare este o solicitare de informaţie. Daaaaar….la ce îţi serveşte acea informaţie ? Te face mai bun ? Mai deştept ? Mai sănătos ? Mai bine cu tine ? Nu prea… Ca să fiu rea, aş zice că dimpotrivă, scoate „ceva” la lumină. Învăţăm de-a lungul timpului să ne ferim de astfel de „curioşi”. Cum? Pur şi simplu dându-le răspunsuri pe care nu pot să le „ducă”, nu agresiv pe faţă, ci pasiv-agresiv.

  • Cât a luat copilul la examen?
  • Cât a putut, aşa e el, mai prost.
  • Cât ai dat pe rochie?
  • Am primit-o de pomană, că nu-mi permit.
  • Câţi ani avea? (din nou, acel „avea”…)
  • De ce, vrei să ştii dacă merita să moară?
  • De ce nu ai mai făcut un copil?
  • Pentru că am fost mulţumită de rezultat din prima.
  • De ce mai poartă copilul pampers?
  • Pentru ca e mai cu „probleme”, aşa, nu se poate ţine, nu este aşa de spectaculos ca ai altora…
  • De ce te-ai tuns?
  • Pentru că aveam păduchi.
  • Dar tu nu erai profesor/medic/poliţist …?
  • Scuze, ştiu că nu par, data viitoare am să încerc să te impesionez mai mult.
  • Ce ţi-a luat soţul / iuby de ziua ta / Crăciun/ iepuraş/ 8 martie?
  • Fix ce-am meritat.

Uneori merge. Alteori, poţi să-ţi iei bătaie, pentru că interlocutorul nu este capabil să suporte răspunsul. Succes!