Simpatie pentru personajul negativ sau “cartea” pe care am dat-o, de Ioana Cosma

foto credit Diana Mihail

foto credit Diana Mihail

Într-o carte considerată fundamentală pentru teoria literară – The Rhetoric of Fiction (1961) – Wayne C. Booth încerca, printre altele, o reabilitare (dacă nu o transfigurare) a personajului Emma din romanul eponim al lui Jane Austen. Romanul beneficiază de mai multe ecranizări iar cea mai recentă a avut loc anul trecut. Cine este Emma? Emma este o aristocrată din Anglia secolului nouăsprezece, o tânără dezorientată dar creionată de modele vremii, care se distinge doar prin capacitatea ei extraordinară de a interveni abuziv în vieţile celor din jurul ei, de cele mai multe ori cu consecinţe dezastruoase. De asemenea, Emma este egocentrică, răutăcioasă și își folosește dramul de spirit cu care a fost înzestrată pentru a lansa atacuri înţepătoare la adresa mai multor personaje. So far so good. De remarcat că Jane Austen are un discurs prin care se distanţează ironic și critic de acest personaj pe care totuși ţine să-l fericească printr-o căsătorie din iubire la sfârșitul romanului său. Nu voi încerca să discern motivele pentru care autoarea a decis acest deznodământ pentru un personaj de care se distanţează critic, dar voi încerca sa inţeleg de ce Wayne Booth, în 1961, o prezintă pe Emma ca pe un personaj benign și îi conferă beneficial îndoielii în ce privește moralitatea sa.

Deși începe prin a enumera aceste caracteristici, în fond, nesimpatice, ale Emmei, Wayne Booth le consider “comice” (244) și pornește de la premisa că Jane Austen a trebuit sa creeze “simpatie” pentru Emma în așa fel încât cititorul să nu-și piardă interesul pentru acest personaj și să dorească din tot sufletul “reformarea” ei. Dar această reformare de fond nu are loc niciodată în roman: șirul de intrigi se încheie când Emma face o gafă imensă în public, jignind pe una din doamnele din compania sa, și este, astfel, nevoită să își ceară scuze. Apoi se mărită. Sfârșitul romanului. În opinia lui Wayne Booth însă, Jane Austen pune în scenă un întreg arsenal narativ pentru câștigarea simpatiei pentru Emma, în ciuda criticii implicite care insoţește aceste tehnici. Acest lucru se întâmplă din cauza punctului de vedere narativ care permite printre altele o percepţie a “realităţii” din perspectiva Emmei și a altor personaje care o preţuiesc (deși o critică). Este oarecum problematic să credem că un autor încearcă să câștige simpatia cititorului pentru o eroină pe care o critică. Această abordare ne duce cu gândul la motivaţiile înseși ale lui Jane Austen și la concluzia că ele nu au fost din cele mai ortodoxe. Dar îi voi acorda beneficiul îndoielii lui Austen. Nu pot face același lucru p entru Emma așa cum, sub pretextul milostivirii creștine și al credinţei în îndreptarea păcătosului, a facut-o Wayne Booth. Cred că Jane Austen a creat un personaj având ca ţintă o tipologie îndoielnică a vremii sale pe care a intuit-o și conturat-o admirabil. De ce nu a făcut acest lucru mai decisiv și de ce a oferit acel happy end acestui personaj sunt intrebări al căror răspuns nu ajută prea mult si  pe care oricum nu-l mai putem avea.

Care este problema cu reabilitarea unui personaj criticat de alfel de autor? Să încercăm un exerciţiu de imaginaţie. Cum ar fi s-o reabilităm pe Chiriţa (în provincie)? Să venim să spunem că e un personaj savuros, plăcut, simpatic, haios, de gașcă, etc. Cam cum a fost când domnul Pleșu și-a exprimat simpatia pentru Las Fierbinţi. Această abordare este problematică și gravă pentru că ea încurajează estetizarea și chiar moralizarea amoralităţii, a agresorului și a vulgarităţii. Pe aceste constructe culturale se clădesc mai apoi minţile și perspectivele noastre asupra vieţii, ajungându-se la binecunoscuta glorificare a răului în toate formele lui. Cinematografia de duzină americană a profitat din plin de această abordare fabricând, pe bandă rulantă, personaj negativ după personaj negative, pe care l-a transformat aproape în erou naţional. Manufacturarea unei simpatii pentru aceste personaje mi se pare problematică fie și în contextual unei critici a lor deoarece se creează credinţe populare că aceste personaje sunt cele care au succes, care reușesc în viaţă și sunt cu adevărat agreate de ceilalţi. Ceea ce s-a și întâmplat. Când de fapt ele sunt de cele mai multe ori agresori, abuzatori sau de-a dreptul psihopaţi.

Să luăm câteva exemple notabile pentru a înţelege și repercusiunile pe care le are glorificarea personajului negativ. “Nașul” și apoi toată pleiada de mafioţi “simpatici” și “cool” ai cinematografiei americane sunt exemple concludente în acest sens. În filmul lui Coppola, avem de-a face cu un criminal, un ucigaș în serie care este prezentat cu toate atributele puterii si masculinităţii pe care această poziţie i-o conferă. El este prezentat ca un fel de sef de trib, un “reper” pentru oricine ar dori sa se perfectioneze in arta crimei. Este atrăgător, sigur pe el, necruţător. Este un “bărbat adevărat”. Această imagine a fost transmisă la generaţii întregi de copii care au crescut cu ideea că oamenii ordinii sunt niște pămpălăi sau  corupţi, si că adevaraţii eroi sunt bandiţii. Acest model merge înapoi în timp la Robin Hood, la tipul haiducului, al banditului care ia bani de la bogaţi și dă la saraci îndreptând astfel, cât de cât, o inegalitate socială. Dar secolul XX s-a descotorosit în mare parte de partea pozitivă a personajului negativ, frumos cultivată de Realism și Modernitate (este suffcient să ne gândim la Dostoievski) care a ajutat mult la dezvoltarea înţelegerii complexităţii caracterului și psihicului uman. Evident, glorificarea personajului negativ a mai avut loc și în alte momente ale istoriei noastre culturale – de pilda Principele lui Machiavelli – dar cinematografia americană, începând cu anii ’50 și până în zilele noastre a depășit cu mult orice model cultural precedent.

Un alt personaj negativ promovat recent (în afară de Emma) este personajul Joker interpretat de Joaquin Phoenix în filmul din 2019. Simpatia pentru el se creeaza prin revelarea caracterului său slab, a bolii de care este bântuit și ajungem să ne fie milă de acest psihopat. Se creează astfel tipologia unei atenuări a negativităţii (“Tender is the Night”!) prin construcţia unei imagini patologice chinuite, a sufletului traumatizat și astfel, de ce nu, o inţelegere pentru vocaţia crimei (să nu fiu înţeleasă greșit: aplaud recenta deschidere faţă de oamenii cu probleme psihice și pentru inţelegerea implicaţiilor traumei, dar nu pot să aplaud glorificarea și estetizarea acestor consecinţe). Un alt film în care asistam la o estetizare a banditului este Snatch: acolo avem toate tipologiile nelegiuirii, care mai de care mai “haioase”, mai interpretate de bărbati “bine” cum ar fi Brad Pitt. Să nu uităm de criminalul din filmele Western, Billy the Kid, etc., un adevărat erou naţional, un destin glorios și tragic pe care toţi copiii care gândesc altfel ar trebui să-l imbrăţișeze (nu?). Să mai adăugăm la această listă interminabila linie de jefuitori de bănci și alţi asemenea renegaţi: “Thelma and Louise”, “Natural Born Killers” sau “Bonnie and Clyde”. Cred că titlul lui “Natural Born Killers” spune cel mai bine despre ce e vorba: nu mai e cazul de eroi marginalizaţi de societate, împinși la o viaţă în afara legii din constrângeri sociale, ci de acele personaje învederate, sadice, care primesc satisfacţie și plăcere pricinuindu-le rău celorlalţi. Dar cât de bine arată Woody Harrelson și Juliette Lewis în acele roluri! Cine nu și-a dorit măcar o dată să fie Bonnie sau Clyde?

Așa cum spuneam, estetizări ale personajului negativ au mai avut loc în istoria literaturii. De pilda Dorian Gray al lui Oscar Wilde, tipologia narcisistului absolut care este de o frumuseţe și de o atractivitate extraordinare, fatale, etc. Că veni vorba, să nu uităm de tipologia femeii fatale, cel puţin de la Marlene Dietrich încoace, oh Doamne, ce cool și atrăgătoare sunt aceste femei castratoare, ucigașe, lipsite de milă și compasiune, interesate doar de binele material, etc. Nu cred că mai e nevoie să exemplific, cred că am deschis ușa suficient să se reverse nenumărate astfel de exemple din biblioteca personală a fiecăruia dintre noi. Să revin la Dorian Gray: ce e important în romanul lui Oscar Wilde este că avem de-a face cu o critică evidentă a acestei tipologii, iar estetizarea nu se produce decât ca să arate că estetizarea excesivă poate da naștere unor porniri deviante.

Așadar este important, atunci când construim un personaj negativ, să adăugăm un (meta)discurs prin care să se înţeleagă clar critica noastră faţă de acest model. Altfel nu vom face decât să propagăm orbește niște tipologii create pentru a întreţine disensiunea, discordia socială și ambiguitatatea morală.