Țara veșniciei, de Teodora Cosman

Photo credit Teodora Cosman

„Treapta cea mai de sus a apusului, Irlanda este cea de pe urmă țară care privește cum se stinge ziua. Deasupra Europei domnește de mult noaptea, când soarele oblic încă mai scaldă în purpură fiordurile și ținuturile aride dinspre vest. Dar, numai ce se îngrămădesc norii, numai ce cad stelele, insula redevine, ca în legendă, acel tărâm scăldat în cețuri și întuneric, care pentru marinari a însemnat mult timp cel de pe urmă hotar al lumii cunoscute, Iar de partea cealaltă se cască prăpastia; marea întunecată, în care, odinioară morții își găseau țara veșniciei. Bărcile lor negre, pe maluri cu nume ciudate, sînt un semn al vremurilor când călătoriile tăinuiau ceva din ale metefizicii: ele îndeamnă la visul fără margini și fără întoarcere.”[1]

                Scena se petrece la Palermo, întâmplător chiar pe strada unde a murit Nicolae Bălcescu. În dimineața aceea am fost treziți de un zgomot de petarde, și de o rumoare care se făcea din ce în ce mai auzită pe măsură ce se strângea lumea. De pe acoperișul-terasă al apartamentului unde eram cazați puteam observa biserica de alături, pavoazată ca la nuntă, cu baloane albe în fața intrării, pe trepte și în piațeta din fața ei o mulțime febrilă care se tot îngroșa. Pe unul din pereți era agățat un cearșaf mare cu inscripția „Gianluca vive con i nostri”. Toată strada, pe o distanță de aproximativ un kilometru e invadată de lume. (Se înțelege că de la balcoanele și ferestrele vecine, o serie de doamne în capot și de domni în maieu observau și ei, ca noi, spectacolul). Deși e aproape 10 dimineața, temperatura se apropie de 30 de grade. La un moment dat, în depărtare, unde strada se unește cu marele bulevard, apare un cortegiu, destul de animat. Mulțimea începe să aplaude. Înaintarea e punctată de ritmul muzicii în care toată lumea se agită și saltă, făcând să se zgâlțâie obiectul care pare că plutește deasupra râului de oameni. O procesiune, îmi zic. Ajuns în fața restaurantului din colț (seara, toată strada sfârâie în fumul și mirosul grătarelor de pește) cortegiul se oprește ca pentru un popas dintr-un traseu religios. Acum se distinge mai bine obiectul purtat pe brațe, un sicriu alb cu feronerii aurite; acesta este acum îndeptat perpendicular spre intrarea retaurantului, pentru ca cel dinăuntru să poată arunca o ultimă privire, de rămas bun. Izbucnește un ritm de discotecă, toată lumea începe salte și să cânte cu sicriul în spinare, într-un mod puțin propice somnului de veci. Dat fiind amploarea înmormîntării, o fi ceva personaj celebru, îmi zic; dau repede o căutare pe Google: Gianluca era un tânăr angajat al unei discoteci, care avusese un accident de motocicletă cu cu câteva zile înainte, și murise la spital. (În treacăt fie spus, familia dăduse buzna, acuzînd medicii.) Înaintarea cortegiului e lentă, între valuri de aplauze și sărituri sacadate în ritmul muzicii. La un moment dat răsună un înălțător Ave Maria, și un stol de porumbei albi își ia zborul, eliberați dintr-o cutie mare de lemn, cam frustă, de pe treptele bisericii (chiar mă întrebam la ce servește). A fost un moment emoționant. Cineva a leșinat. Chiar și nouă ne-au dat lacrimile.

Toată povestea a durat mai multe ore, sub un soare implacabil, cu valuri de exaltare provocate și întreținute de patosul colectiv. Era o sărbătoare, dar nu una veselă, o sărbătoare solemnă într-un fel, cu toată muzica de discotecă (din care doar Gianluca mi se pare că a ieșit cam șifonat), o celebrare nu a vieții, ci a morții, a vieții de după viață. „Gianluca vive con i nostri”. Religia creștină a reușit să ne convingă timp de secole că viața e în altă parte, că această viață pe care o trăim e o palidă copie – făcută în general de suferință și întristare – și că adevărata viață e cea de apoi. În devoțiunea populară cultul morților are rolul de a menține legătura cu vasta comunitate a celor plecați și asigură un sentiment de continuitate (chiar și de identitate – familială, națională) între cei care au fost înainte și cei care vor veni după, de la începutul până la sfârșitul timpului.

Îmi aduc aminte de sărbătoarea luminației din copilărie, când mergeam cu bunicii la cimitir să aprindem lumânări pentru cei dispăruți. Erau unele familii strânse în jurul mormintelor, cu mîncare și băutură ba uneori chiar și cu un aparat de radio sau casetofon, pentru muzică, ce petreceau până noaptea târziu în cimitir. Ca un picnic la lumina lumânărilor. Era frumos. Deși era început de noiembrie și iarna își făcea simțită prezența, în acea noapte era cald în oraș, de la sutele de mii de de lumânări aprinse.

Rugăciunea ortodoxă a morților spune „în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea” acolo merge sufletul celui adormit. Un peisaj bucolic, primăvăratic, care seamănă cu cimitirul de la țară, din vârful dealului, unde mergeam după Paște să mâncăm ouă roșii și cozonac împreună cu „ai noștri”. Înmormîntările din sat erau prilej de bucurie pentru noi copii, deoarece ne distram copios – era ca la nuntă, doar că lipsea mireasa! Alegoria moarte-nuntă. Acestea degenerau invariabil într-un chef – cheful fiind în sine ceva ce degenerează, unde se petrec niște fapte de care nu-ți mai aduci aminte decât dacă ți le povestește cineva și atunci ai prefera să nu ți le fi adus aminte. Ca în ultima scenă din Underground, în imaginarul balcanic moartea arată ca un mare chef, o ieșire la iarbă verde – undeva pe malul unui râu, cu zgomot de talăngi în fundal semn că pe undeva sunt și niște vaci – unde toată lumea bea și se veselește, și de unde a fugit toată durerea și întristarea și suspinarea. O beție din care nu te mai trezești.


[1] Din Danilo Kis, „Scroafa care-și mănâncă purceii”, în Criptă pentru Boris Davidovici, Timișoara, Editura de Vest, 1992, pp. 17-18.